...

În ochii tăi stau toate lucrurile, atât de limpezi şi defecte, cuminţi, convulsive, nestatornice valuri, ca şi cum timpul, veşnic demodatul criminal de cuvinte n-ar mai avea nimic de ucis şi spaţiul ar fi doar iluzia optică a reflexiei pe mare din vremurile în care, netremurătoare, mâna lui Dumnezeu, mai înainte de a atinge prima floare, mângâia lutul încă moale al nefiinţei iar cu cele două degete străvezii ale Sale îi săgeta în chip nespus o pereche de goluri adânci - până la cer - din care a făcut să ţâşnească,  clipă de clipă, tot mai intens, tot  mai solubil preaplinul, învolburatul suflet ca un izvor suprem în care constelaţii îşi revarsă trupurile umede cu un uşor oftat în zâmbet şi se dezintegrează...

Cum poţi tu oare să sprijini povara întregului Univers în două terminaţii nervoase de cer, doar două, cu toate nodurile, vidurile, emoţiile sale, să nu te temi şi să pulsezi în fiecare ghimpe, în orişice petală a trandafirilor crescuţi la tâmple fractalul, roua, nemurirea...?