"Adevăratul supliciu constă în singurătatea pe care o resimt mai vie decât oamenii din jurul meu, decât viaţa însăşi. Mă doare fiecare clipă în care iubirea ce sălăşuieşte în mine nu are glasul, ochii, buzele conturate şi se zbate în pieptul meu ca un făt ce nu va ştii nicicând dacă va rezista până la lumina zilei în care e sortit să respire pentru întâia oară briza dimineţii, la ţărm de ocean verde, albăstrui...Acolo te voi aştepta eu tristă dar te rog, nu lua expresia gravă a chipului meu frământat de realităţile vieţii care năvălesc toate dintr-o dată, fioros de neliniştite ca pe un refuz de-a iubi, ci ca pe-un văl de doliu sub care eu trăiesc moartă faţă de amorurile proprii şi-ale lor. Te rog, trezeşte-mă cu o şoaptă de înviere atunci când vei păşi pe pragul intrării în sufletul unei fete singure, nesigure într-o lume gemând de larma idilei cu neantul a ultimelor licăriri de vise..."
