Scrisă într-un gest cursiv, acustic, pe care numai un
scriitor de limbă nativă îl poate nutri...
Poftiţi o mostră (încheieturii ochilor):
„La inceput parca am fost legata la ochi, dusa de mana. Apoi
am capatat alti ochi. Si bratele, si sufletul mi-au fost incatusate intr-un
lant care parea fragil, dar care s-a dovedit cat se poate de trainic.O clipa,
m-am zbatut.Viata nu se vroia infranta. Am incercat sa rezist. Aripile se
agitau ca ale unei pasari cu capul taiat. Apoi, nu stiu cum m-am pomenit
dincolo. Aerul mai dens, mai tare climatul aspru dar si foarte dulce. Ma aflam
pe marile inaltimi, pe piscurile celor putini, indragostita...
- Il iubesti? ma intreaba un demon.
- Da, raspund vrajita, intr-un zambet in care se topesc
toate bucuriile lumii…Mi-e drag…
- Nu mai ai ochi?
- Ba da. dar il vad doar pe el.
- Si iti ajunge?
- Da, imi ajunge, bag de seama uimita.
- Si cu ce vezi cerul, copacii?
- Cu ochii lui !
- Si cu ce simti zapada, cum stii cat de proaspata e, si de
rece?
- Cu mana lui!
- Si cand ti-e sete, ce faci?
- Il sarut!
- Si cand vrei sa-ti inmoi buzele in apa limpede, buna?
- Apa o simt cu buzele lui…
- Nu-ti place sa pasesti singura, sa simti asfaltul elastic,
viu sub pasii tai ?
- Ii simt umarul alaturi si, lipita toata de el, ma simt
leganata de arcurile pasilor lui.
- Dar oamenii de pe strada?
- Carabusii aceia mari? umbrele care trec pe langa noi? el
spune ca vor sa-mi faca rau, sa ma feresc…
- Si tu ce crezi?
- Mie mi se pare ca sunt un fel de nastrusnice, grotesti,
nefolositoare papusi. Nu le pricep de fel rostul. El crede ca-i vad, si ma
cearta. se osteneste, vorbeste, se infurie salbatic. E prost. Nu stie ca-l vad
numai si numai pe el.
- Dar bine, de ce?
- Fiindca mi-e drag.
- De ce ti-e drag tocmai el?
- Asa s-a intamplat. intr-o zi, nu stiu cum, parca s-a
raspandit in fiinta mea intreaga o mireasma imbatatoare si dulce. Un nume a
inceput sa mi se plimbe prin minte, prin suflet, pe buze. Un singur nume, al
lui. Nu, nu stiu ce s-a intamplat. Poate ca stie el. El stie tot…
- Si tu ce stii ?
- Il iubesc.
- Si toata ziua ce faci?
- Il astept.
- Si cand vine?
- Ma odihnesc in bratele lui.
- Esti atat de obosita?
- Da, e chinuitor, istovitor sa astepti!
- Atunci, esti nefericita.
- Nu! Fiindca vine…
Dar intr-o zi nu mai
vine...Se lasa de peste tot, se incuciseaza, se suprapun umbre dese, reci,
grele, umbre si spaime.Eu bajbai cu mainile intinse, cad, ma lovesc, ma risic,
ma impleticesc. Mi-e frig, din ce in ce mai frig. El strangea caldura soarelui;
eu o culegeam din zambetul lui.”
Mirona Runcu, o tânără care alege să studieze la Paris
pentru a scăpa din laţurile unei familii tulburate de o convieţuire neînchegată
şi de fantomele trecutului, dintre care bunica Fana rămâne una cât se poate de
vie. O scriitoare novice, care trăieşte prima dragoste, pe nume Ştefan, un
bărbat căsătorit, care îi face avansuri. O carte dură, ca o palmă primită
pe obrazul unei alte feţe a lumii: iminenţa războiului, a imprevizibiluiui şi
nestatorniciei, dar totodată o operă nostalgică, feminină prin analiza
introspectivă a personajului principal, ce-şi aşterne propriile experienţe şi
le disecă în profunzime pe ale celor din jur cu un dramatism care atinge.
N-am să fac un rezumat sau un comentariu complex asupra
cărţii, n-are rost, fiindcă oricum fiecare are o perspectivă diferită asupra
artei scrise. Aş vrea doar să vă împărtăşesc impresia pe care mi-a întipărit-o,
senzaţiile care mi-au învăluit mintea dezbrăcând-o de pagini. Sincer mi-a
plăcut faptul că a fost scrisă într-o manieră realistă, fără a contura câmpuri
de flori sau miraje pe traseul evoluţiei personajelor. Parcă pe măsură ce mai
smulgeam o pagină, simţeam cum Mirona devine tot mai palpabilă, de parcă ar fi
vecina pe care o cunosc de-o viaţă, dintr-a cărei mână molatică nu reuşeam să
mă desprind. Nu ca-n alte cărţi, în care îţi vine foarte greu să te convingi că
personajul respectiv va putea exista vreodată, tocmai datorită trăsăturilor
sale exacerbate, a întâmplărilor necomune în care intervine exact la ţanc,
întocmai ca în filmele pentru copii. Mirona e altfel. Nevisătoare, analitică
din fire, se acomodează repede situaţiilor dificile în care este pusă (iubiri
ratate, prietenii curmate, experienţa crudă a războiului, relaţii familiale care îi fragmentează firul existenţei).
Oricum, un stil destul de angoasant de a privi lucrurile,
prin care se apropie de ficţiune. Sincer, ceea ce caut la orice un roman
realist e tocmai fondul pe care se sprijină, măcar nominal. Şi de data aceasta
se desprinde de el, dar nu prin optimismul excesiv, ba din contră. Familie
nu (să zicem că ţine de ironia sorţii ori voinţa supranaturală), iubiri imposibile, tragedii de război, sărăcie lucie, însingurare voluntară, totul văzut prin ochelarii fumurii
ai apusului oricărei speranţe, perspective de viitor. În viaţă nu e chiar aşa: se rostogolesc şi ceruri senine peste noi, uneori.
Finalul mi s-a părut forţat din toate balamale. După
cicatricile lăsate în urmă de cel de-al doilea război mondial, cea mai actuală
tragedie fiind moartea prietenei cele mai bune, Lisandra, Mirona reîntălneşte
unul dintre bărbaţii pe care i-a cunoscut la Paris în timpul studiilor sale şi
pe care l-a îndrăgit în tăcere: Jacquot, care îi propune să se mute împreună.
Dar nu, eroina de ea îl refuză categoric, alegând să se scufunde în continuare
în mocirla depresiei unei vieţi private de orice bucurie. Nu mi se pare la
locul lui, fiindcă un personaj laş, să recunoaştem, care nu găseşte forţa să
spună din start nu unei iubiri de cea mai josnică speţă, în trei,
complăcându-se şi alimentând iubirea lui Ştefan cu speranţe deşarte, respectiv
provocând durere soţiei sale, nu va fi nicicând în măsură să-şi refuze propriul
bine doar de dragul unei lozinci în care nici nu şi-a propus să se încreadă. Lipsit de sens. De
parcă Cella ar încerca să-i anuleze tot trecutul reprobabil prin această faptă. De parcă un personaj mediocru va fi vreodată în stare de lucruri
măreţe. Şi dacă face unul e fie o întâmplare disimulată, fie o siniubire şi mai mare.
O eroină ratată. O femeie care benevol acceptă să fie târâtă de
circumstanţe în centrul unei căsnicii stabile, asemeni unei târfe căreia nu-i
pasă de sentimente şi de consecinţele pe care le provoacă celor doi, vizându-şi exclusiv propia condiţie. O femeie care nu are discernământul să facă diferenţa între
dragostea sinceră, plină de răbdare şi pasiunea unei inimi nebune. Îi dă cu
piciorul lui Gian, singurul bărbat care o iubeşte cu adevărat, fiind prea
orbită de obsesia pentru Ştefan. O fată într-ale afecţiunii. O persoană mereu
absentă, măcinată de propriile nevoi şi dureri. Deşi empatică la prima vedere,
îşi urmăreşte fără scrupulozitate dorinţa de a scrie o carte nu pentru c-ar
avea vreo înclinaţie deosebită (nimeni din anturajul Mironei nu admite în vreun
fel că aceasta ar fi înzestrată, nici măcar persoanele avizate), ci din
orgoliul de a duce la îndeplinire nişte vorbe spuse de o copilă încăpăţânată
unei familii de care fuge cu orice preţ. Îşi desconsideră famila, propria
mamă, de care se înstrăinează total, singura persoană de acelaşi sânge pe care
o admiră fiind bunica Fana, pe care rudele o vorbesc de rău, dat fiind că a
fugit de tânără cu amantul în Brazilia. Pe Mirona însă o fascinează...
Chiar linguşitoare aş spune, se vâră în viaţa altor oameni
pentru recolta maculatură: scopul vieţii arborat. Un personaj totuşi normalizat
de sentimente umane, din care războiul scoate la iveală părţile cele mai
luminoase, ca la mulţi alţi oameni zgârciţi la suflet pe timp de pace (îşi ajută
prietena din copilărie, Ivy, pe a cărei fetiţă o salvează din ghearele naziste
cu preţul propriei siguranţe). În rest un personaj destul de plat, lipsit de
inteligenţă afectivă: un simplu spectator care trece fiecare experienţă trăită
sub tăişul peniţei de stilou.
Cine ştie, poate Cella Serghi, o scriitoare extrem de
talentată de altfel, şi-a imaginat propriul drum într-un univers paralel în
care şi-ar fi dorit să aibe conştiinţă. Fiecare scriitor împărtăşeşte gânduri
în care crede cu tărie, altfel s-ar lăsa de meserie. Din cartea de faţă pot
să deduc că Mirona e modelul de scriitor al secolului XX: autoarea ne-o
insuflă, în mod subliminal. Dar oare aşa e? Într-adevăr, Mirona îşi sacrifică
viaţa pentru a naşte o carte, rupând coli nescrise din propria-i fiinţă ca să le alipească unei coperţi venetice. Însă
eu nu văd nimic nobil în a trăi pentru a scrie o carte. Sau mai multe. Defapt
murind treptat pentru nişte rânduri printre care cititorii tăi citesc ca şi relaxare, amuzament.
Pentru că arta ne purifică mentalitatea de abcesele banalului, josnicului şi ridicolului unei lumi înstrăinate de idealuri care să aprindă în noi scânteia. Sau cel puţin aşa s-ar cădea; altfel ar fi doar un zvon ieftin, o încercare nereuşită de a transcrie tot ce se iveşte pe gura...difuzoarelor, limbutelor arme de distrugere în masă a năzuinţelor unor timpane fine, dar credule.
Cititorule-unicat, care nu-ţi însuşeşti vederea criticilor literari, tu ce găseşti înălţător în toate acestea?
Pentru că arta ne purifică mentalitatea de abcesele banalului, josnicului şi ridicolului unei lumi înstrăinate de idealuri care să aprindă în noi scânteia. Sau cel puţin aşa s-ar cădea; altfel ar fi doar un zvon ieftin, o încercare nereuşită de a transcrie tot ce se iveşte pe gura...difuzoarelor, limbutelor arme de distrugere în masă a năzuinţelor unor timpane fine, dar credule.
Cititorule-unicat, care nu-ţi însuşeşti vederea criticilor literari, tu ce găseşti înălţător în toate acestea?