...Azi le insiram doar penele...

"Orice iubire are stropi de infinit. Dincolo de ea începe abisul."

luni, 1 iulie 2013

Cartea Mironei


cella serghi iubire
Scrisă într-un gest cursiv, acustic, pe care numai un scriitor de limbă nativă îl poate nutri...
Poftiţi o mostră (încheieturii ochilor):

„La inceput parca am fost legata la ochi, dusa de mana. Apoi am capatat alti ochi. Si bratele, si sufletul mi-au fost incatusate intr-un lant care parea fragil, dar care s-a dovedit cat se poate de trainic.O clipa, m-am zbatut.Viata nu se vroia infranta. Am incercat sa rezist. Aripile se agitau ca ale unei pasari cu capul taiat. Apoi, nu stiu cum m-am pomenit dincolo. Aerul mai dens, mai tare climatul aspru dar si foarte dulce. Ma aflam pe marile inaltimi, pe piscurile celor putini, indragostita...
- Il iubesti? ma intreaba un demon.
- Da, raspund vrajita, intr-un zambet in care se topesc toate bucuriile lumii…Mi-e drag…
- Nu mai ai ochi?
- Ba da. dar il vad doar pe el.
- Si iti ajunge?
- Da, imi ajunge, bag de seama uimita.
- Si cu ce vezi cerul, copacii?
- Cu ochii lui !
- Si cu ce simti zapada, cum stii cat de proaspata e, si de rece?
- Cu mana lui!
- Si cand ti-e sete, ce faci?
- Il sarut!
- Si cand vrei sa-ti inmoi buzele in apa limpede, buna?
- Apa o simt cu buzele lui…
- Nu-ti place sa pasesti singura, sa simti asfaltul elastic, viu sub pasii tai ?
- Ii simt umarul alaturi si, lipita toata de el, ma simt leganata de arcurile pasilor lui.
- Dar oamenii de pe strada?
- Carabusii aceia mari? umbrele care trec pe langa noi? el spune ca vor sa-mi faca rau, sa ma feresc…
- Si tu ce crezi?
- Mie mi se pare ca sunt un fel de nastrusnice, grotesti, nefolositoare papusi. Nu le pricep de fel rostul. El crede ca-i vad, si ma cearta. se osteneste, vorbeste, se infurie salbatic. E prost. Nu stie ca-l vad numai si numai pe el.
- Dar bine, de ce?
- Fiindca mi-e drag.
- De ce ti-e drag tocmai el?
- Asa s-a intamplat. intr-o zi, nu stiu cum, parca s-a raspandit in fiinta mea intreaga o mireasma imbatatoare si dulce. Un nume a inceput sa mi se plimbe prin minte, prin suflet, pe buze. Un singur nume, al lui. Nu, nu stiu ce s-a intamplat. Poate ca stie el. El stie tot…
- Si tu ce stii ?
- Il iubesc.
- Si toata ziua ce faci?
- Il astept.
- Si cand vine?
- Ma odihnesc in bratele lui.
- Esti atat de obosita?
- Da, e chinuitor, istovitor sa astepti!
- Atunci, esti nefericita.
- Nu! Fiindca vine…
  Dar intr-o zi nu mai vine...Se lasa de peste tot, se incuciseaza, se suprapun umbre dese, reci, grele, umbre si spaime.Eu bajbai cu mainile intinse, cad, ma lovesc, ma risic, ma impleticesc. Mi-e frig, din ce in ce mai frig. El strangea caldura soarelui; eu o culegeam din zambetul lui.”

Mirona Runcu, o tânără care alege să studieze la Paris pentru a scăpa din laţurile unei familii tulburate de o convieţuire neînchegată şi de fantomele trecutului, dintre care bunica Fana rămâne una cât se poate de vie. O scriitoare novice, care trăieşte prima dragoste, pe nume Ştefan, un bărbat căsătorit, care îi face avansuri. O carte dură, ca o palmă primită pe obrazul unei alte feţe a lumii: iminenţa războiului, a imprevizibiluiui şi nestatorniciei, dar totodată o operă nostalgică, feminină prin analiza introspectivă a personajului principal, ce-şi aşterne propriile experienţe şi le disecă în profunzime pe ale celor din jur cu un dramatism care atinge.

N-am să fac un rezumat sau un comentariu complex asupra cărţii, n-are rost, fiindcă oricum fiecare are o perspectivă diferită asupra artei scrise. Aş vrea doar să vă împărtăşesc impresia pe care mi-a întipărit-o, senzaţiile care mi-au învăluit mintea dezbrăcând-o de pagini. Sincer mi-a plăcut faptul că a fost scrisă într-o manieră realistă, fără a contura câmpuri de flori sau miraje pe traseul evoluţiei personajelor. Parcă pe măsură ce mai smulgeam o pagină, simţeam cum Mirona devine tot mai palpabilă, de parcă ar fi vecina pe care o cunosc de-o viaţă, dintr-a cărei mână molatică nu reuşeam să mă desprind. Nu ca-n alte cărţi, în care îţi vine foarte greu să te convingi că personajul respectiv va putea exista vreodată, tocmai datorită trăsăturilor sale exacerbate, a întâmplărilor necomune în care intervine exact la ţanc, întocmai ca în filmele pentru copii. Mirona e altfel. Nevisătoare, analitică din fire, se acomodează repede situaţiilor dificile în care este pusă (iubiri ratate, prietenii curmate, experienţa crudă a războiului, relaţii familiale care îi fragmentează firul existenţei).

Oricum, un stil destul de angoasant de a privi lucrurile, prin care se apropie de ficţiune. Sincer, ceea ce caut la orice un roman realist e tocmai fondul pe care se sprijină, măcar nominal. Şi de data aceasta se desprinde de el, dar nu prin optimismul excesiv, ba din contră. Familie nu (să zicem că ţine de ironia sorţii ori voinţa supranaturală), iubiri imposibile, tragedii de război, sărăcie lucie, însingurare voluntară, totul văzut prin ochelarii fumurii ai apusului oricărei speranţe, perspective de viitor. În viaţă nu e chiar aşa: se rostogolesc şi ceruri senine peste noi, uneori.

Finalul mi s-a părut forţat din toate balamale. După cicatricile lăsate în urmă de cel de-al doilea război mondial, cea mai actuală tragedie fiind moartea prietenei cele mai bune, Lisandra, Mirona reîntălneşte unul dintre bărbaţii pe care i-a cunoscut la Paris în timpul studiilor sale şi pe care l-a îndrăgit în tăcere: Jacquot, care îi propune să se mute împreună. Dar nu, eroina de ea îl refuză categoric, alegând să se scufunde în continuare în mocirla depresiei unei vieţi private de orice bucurie. Nu mi se pare la locul lui, fiindcă un personaj laş, să recunoaştem, care nu găseşte forţa să spună din start nu unei iubiri de cea mai josnică speţă, în trei, complăcându-se şi alimentând iubirea lui Ştefan cu speranţe deşarte, respectiv provocând durere soţiei sale, nu va fi nicicând în măsură să-şi refuze propriul bine doar de dragul unei lozinci în care nici nu şi-a propus să se încreadă. Lipsit de sens. De parcă Cella ar încerca să-i anuleze tot trecutul reprobabil prin această faptă. De parcă un personaj mediocru va fi vreodată în stare de lucruri măreţe. Şi dacă face unul e fie o întâmplare disimulată, fie o siniubire şi mai mare.

O eroină ratată. O femeie care benevol acceptă să fie târâtă de circumstanţe în centrul unei căsnicii stabile, asemeni unei târfe căreia nu-i pasă de sentimente şi de consecinţele pe care le provoacă celor doi, vizându-şi exclusiv propia condiţie. O femeie care nu are discernământul să facă diferenţa între dragostea sinceră, plină de răbdare şi pasiunea unei inimi nebune. Îi dă cu piciorul lui Gian, singurul bărbat care o iubeşte cu adevărat, fiind prea orbită de obsesia pentru Ştefan. O fată într-ale afecţiunii. O persoană mereu absentă, măcinată de propriile nevoi şi dureri. Deşi empatică la prima vedere, îşi urmăreşte fără scrupulozitate dorinţa de a scrie o carte nu pentru c-ar avea vreo înclinaţie deosebită (nimeni din anturajul Mironei nu admite în vreun fel că aceasta ar fi înzestrată, nici măcar persoanele avizate), ci din orgoliul de a duce la îndeplinire nişte vorbe spuse de o copilă încăpăţânată unei familii de care fuge cu orice preţ. Îşi desconsideră famila, propria mamă, de care se înstrăinează total, singura persoană de acelaşi sânge pe care o admiră fiind bunica Fana, pe care rudele o vorbesc de rău, dat fiind că a fugit de tânără cu amantul în Brazilia. Pe Mirona însă o fascinează...

Chiar linguşitoare aş spune, se vâră în viaţa altor oameni pentru recolta maculatură: scopul vieţii arborat. Un personaj totuşi normalizat de sentimente umane, din care războiul scoate la iveală părţile cele mai luminoase, ca la mulţi alţi oameni zgârciţi la suflet pe timp de pace (îşi ajută prietena din copilărie, Ivy, pe a cărei fetiţă o salvează din ghearele naziste cu preţul propriei siguranţe). În rest un personaj destul de plat, lipsit de inteligenţă afectivă: un simplu spectator care trece fiecare experienţă trăită sub tăişul peniţei de stilou.

Cine ştie, poate Cella Serghi, o scriitoare extrem de talentată de altfel, şi-a imaginat propriul drum într-un univers paralel în care şi-ar fi dorit să aibe conştiinţă. Fiecare scriitor împărtăşeşte gânduri în care crede cu tărie, altfel s-ar lăsa de meserie. Din cartea de faţă pot să deduc că Mirona e modelul de scriitor al secolului XX: autoarea ne-o insuflă, în mod subliminal. Dar oare aşa e? Într-adevăr, Mirona îşi sacrifică viaţa pentru a naşte o carte, rupând coli nescrise din propria-i fiinţă ca să le alipească unei coperţi venetice. Însă eu nu văd nimic nobil în a trăi pentru a scrie o carte. Sau mai multe. Defapt murind treptat pentru nişte rânduri printre care cititorii tăi citesc ca şi relaxare, amuzament.

Pentru că arta ne purifică mentalitatea de abcesele banalului, josnicului şi ridicolului unei lumi înstrăinate de idealuri care să aprindă în noi scânteia. Sau cel puţin aşa s-ar cădea; altfel ar fi doar un zvon ieftin, o încercare nereuşită de a transcrie tot ce se iveşte pe gura...difuzoarelor, limbutelor arme de distrugere în masă a năzuinţelor unor timpane fine, dar credule.
Cititorule-unicat, care nu-ţi însuşeşti vederea criticilor literari, tu ce găseşti înălţător în toate acestea? 




Receive All Free Updates Via Facebook.