De câte mii de ori nu cugetăm la nemărginirea ei? Ce făptură
nu tânjeşte cu fiecare por care respiră, după dârele fine de parfum pe care le
lasă în urmă şi pretutindeni?
Noi nu suntem carne, suflet, nici materie, ci iubire. Pură,
completă, nepieritoare. Iubire în formă de tine, de mine, de noi. Comuniune în
trei acte: lichidă, firească, solidă, statornică, gazoasă, îmbătătoare.
Se naşte o întrebare: dacă suntem dragoste, cum de strângem
atâta ură la sân şi o emanăm aşa de ieftin, aşa de lesne?
Dar te-ai gândit oare ce înseamnă ura? Nu e oare, la
sorginte, tot un soi de dragoste, mai ciudată ce e drept, însă una care nu priveşte
cu ochi buni, nu resimte milă, frumuseţe, speranţă, onoare, o iubire răstălmăcită
demult, încă de la începuturi?
Iubirea e un element chimic renegat de Mendeleev, un fel de ion
care nu-şi poate menţine starea neutră pentru prea mult timp – balanţă
subiectivă. Ion al lui Faraday, nu Rebreanu, care în greacă înseamnă „mergător”.
Aşadar, iubirea constructivă, răspândită de lumina sfântă a lui Dumnezeu poate
fi numită şi anion (un ion „urcător”,alpinism în nori, antipod pozitiv).
Analogic, ura este un cation, un hău „coborâtor”, caracterul nociv al Glanetaşului.
Ura este apusul iubirii. Cine îl priveşte o vreme îndelungată,
ajunge să orbească de prea multă beznă. Apoi se împiedică şi cade într-o groapă
fumegândă, trăgând după sine mulţi alţi nevăzători.
Nu-i aşa că gaura neagră e singurul corp din întregul Univers
care în loc să radieze lumină, o absoarbe, se hrăneşte cu ea? La fel e şi cu
ura.
Când două suflete se iubesc, încep să se magnetizeze
reciproc, indiferent de distanţa, de obstacolele care le despart, fiindcă
dragostea dizolvă graniţele rezistenţei fizice şi ale duhului, străbătând munţii
nu deasupra, ci chiar prin ei.
Când două suflete se iubesc, n-o fac neapărat pentru că ar
avea foarte multe lucruri în comun, dar nutrind dragoste unul pentru celălalt, îşi
împart globul pământesc ca pe un maracuya perfect neted, plin de seve: pe din
două.
„Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate;
dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se
poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu
se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul,
nădăjduieşte totul, suferă totul.” (1 Corinteni 13:4-7)
Iubirea reprezintă conceptul fundamental al tuturor
lucrurilor, solul din care cresc toate bunătăţurile pe care cineva, zis şi
Dumnezeu şi le poate imagina, şoptindu-ni-le. Iubirea e cea mai simplă lecţie,
pe care orice om, indiferent de bagajul său social de ştiinţă, o învaţă din
pruncie de la nimeni altul decât de la sine.
De aceea, s-o primim aşa cum ni se oferă, fiindcă orice adăugire
ori aranjament floral am încerca să-i adnotăm n-ar fi altceva decât o umbră
în plus, într-un alt ungher obscur în care cineva se plimbă şi cugetă.
